Drumul dinspre Bucuresti spre Giurgiu in ziua de Paste e chiar linistit si plictisitor. Autocarul gol rasuna doar de glasul maica-mii care barfeste tinutele doamnelor care fusesera prezente in ziua care tocmai se incheiase. Stateam cu capul rezemat de geam si priveam spre cerul apusului. Pe sevaletul intins,albastru, se intindeau niste pete violet , portocalii si galbene , parca erau un galbenus de ou intins pe un servetel. Totusi , imaginea ma mai ducea cu gandul la ceva...parea a fi o rememorare ,o imagine actuala a exploziei care a dat nastere vietii...sau o previziune a celei ce avea sa curme existenta. Ceea ce mi se parea si mai curios era ca era o imagine prezenta . Era ceva actual , ceva aproape palpabil (daca iti imaginezi ca apusul e palpabil) , ceva ce era imaginea inceputului si sfarsitului , parca era un izvor . Din asta probabil rezulta ca izvorul tuturor este prezentul , ca din prezent aflam trecutul si prin prezent vedem viitorul . Atunci de ce incercam cu atata disperare sa vedem viitorul prin prisma trecutului si prezentul prin prisma viitorului ? Nu e mult mai simplu sa vezi trecutul ca o unitate de sine statatoare si viitorul prin prisma prezentului ? Timpul e doar o imagine ce se indoaie ca mijlocul unei reviste , suprapunandu-se extremitatile , iar centrul devenind punctul principal de atractie . Totusi , acest apus din care zburau nori in forme de aripi frante de pasari se vedea oarecum deformat prin gratiile unui pod ce trimiteau cu gandul la o colivie a distrugerii , care iti impiedica fuga din calea pericolului , sau erau atingerea de otel a scaparii . Si ce m-am gandit ? E oare aceasta ratiunea umana , atat de precisa si rece , si totusi mai mult o utopie ? Pentru ca , nu exista ratiune. Ratiunea e presupusa a fi o posibilitate a omului de a se salva din calea naturii prin folosirea sentimentelor , cand defapt este un sentiment opus celui ce este simtit .
Ergo omul e facut sa stea intre ciocan si nicovala. Intre trecut si viitor . Intre ratiune si sentimente . cand raspunsul sta in el.
